Pătlăgica Montană și protestatarul blajin

Presa titrează că Dan Șova a fost atacat cu roșii de un militant împotriva desfășurării proiectului Roșia Montană. Tare dezamăgită am fost când am văzut că de fapt nu el a fost atacat cu roșii ci tableta lui.

Nu pot decât să remarc lipsa de entuziasm a protestatarei. Ceva de genu, erm... am puține emoții, de ce mă duc eu acolo, dar dacă îi dau roșia în față fac pușcărie, așa că pentru siguranța mea, am să-i stric tableta.

De fapt, subiectul mai important este pasivitatea românilor când vine vorba de proteste. E ok dacă merg în piața publică și strig „Jos Băsescu!” că nu mi se întâmplă nimic. E comod să fac niște bannere și să urlu că „Să-ți fie rușine!”, răgușesc doar puțin. Poate am să mă leg și de o piață, numa să nu fie frig afară, că răcesc. 

Românii nu sunt revoluționari. La revoluție a un puf în Timișoara, București și Brașov. La Râmnicu Sărat s-a tras în teroriștii care veneau să ia patriei fabrica de țigarete. Râmnicul este un exemplu, dar mai toată țara s-a remarcat prin pasivitate. Întrebați-vă părinții, majoritatea au stat la televizor ca să vadă revoluția. 

Românii protestatari nu sunt. Puține au fost protestele violente, și aici s-au remarcat grupuri mici, extremiste. Da, s-au ars manechine, s-au rupt borduri și l-au ciufulit oleacă pe Hoară. Dar, cam atât. Să vă amintesc că atunci când s-au tăiat salariile bugetarilor s-a dansat pinguinul? Sau că la protestele de iarna trecută doar s-a scandat, cu excepția unei seri în care s-au violentat niște oameni din galeriile echipelor de fotbal cu jandarmii enervați că i-au scos din casă pe o vreme de cacao? Sau haideți să vă dau un exemplu mai recent... Medicii protestează că au salarii mici. Păi dacă ar ieși o zi, două din spitale, pe stradă, fără să lucreze nici la UPU, blocând astfel sistemul, oare nu s-ar găsi bani pentru ei? 

Sau un exemplu și mai recent... Pătlăgica de la Roșia Montană. Păi, mamă, niște bannere și o roșie mânjită elegant pe tabletă?! Păi asta e tot? Protestele pentru Roșia Montană au un potențial incredibil. Nu este un protest numai împotriva statului, este un protest împotriva corporațiilor mari, este un protest pentru prezervarea identității culturale, este un protest pentru bunăstarea generațiilor viitoare. Pentru Roșia Montană nu ar trebui să vedem bannere, ar trebui să auzim strigăte de luptă, ar trebui să vedem oameni urcându-se pe buldozere, protestatari legați în jurul muntelui. Cei de la Gabriel Resources ar trebui să fie urmăriți și huiduiți chiar și atunci când își scot nevestele la masă. Miniștrii de Economie, Cultură și cel pentru Marile proiecte ar trebui tocați de protestatari pentru încetarea demersurilor. Însă ei stau liniștiți și puțin amuzați de ceea ce se întâmplă. Nu e nimic exploziv la mijloc. Ci niște tineri, puțin trecuți peste adolescență care scandează ceva, dar nici ei nu știu neapărat de ce și pentru ce. Ah, există niște trupe de rock care mai vorbesc în piesele lor despre Roșia. Și un festival unde se merge pentru muzică și băutură, nu pentru protest. 

În fine, nici eu nu sunt de acord cu proiectul Roșia Montană. Dar nu pentru că ne vindem patrimoniul, munca și aurul. Ci pentru că ni-l vindem pe bani puțini. Dacă contractul de colaborare cu Gabriel Resources ar fi încheiat pe termenii României și în favoarea țării noastre, atunci aș fi de acord cu exploatarea aurului de la Roșia. 

În concluzie, știți cum latră câinele ardelean? Noooo, ham.... ham!

I am fat and I am proud

Cealată jumătate a mea, aia pentru care lucrez part time a început şi ea să scrie. O gasiţi pe ea şi pe mine pe cuburtica.blogspot.com

Pentru ca e grasa si e mandra de asta!

The girl with the dragon tattoo: de la carte și film la blockbuster

Astă vară am facut o adevărată pasiune pentru seria Millenium – Bărbați care urăsc femeile. Inițial când am auzit de serie credem că e un roman polițit care rezolvă fel de fel de de probleme ale unor femei. Așa că am purces la cititul cărților. Greșeală mare! N-am ieșit vreo săptămână din casă, mi-am dat banii de țigări pe cărți și am consumat tonnerul industrial de la imprimanta de la serviciu pentru a-mi urmări personajul favorit. Mă îndrăgostisem de Lisbeth.

Seria nu are un mascul feroce care descurcă ițele încucate ale nu știu cărei crime în care este implicată vreo femeie. Din contră are o femeie care își descurcă ițele unei vieți. Dar e femeie! Nu e cea mai frumoasă, nu e cea mai atragătoare, nu are bani, nu are carieră sau orice altceva ne învață cărțile polțiste, Sandra Brown sau Hollywood-ul. Dar e deșteaptă, o calitate care începe să lipsească la femeile convenționale.

Din păcate seria se termină în coadă de pește. Mare dramă pentru mine! Moare Stieg Larrson (autorul) și nu termină a patra carte.

Așa că am sărit pe filme. În vara lui 2010 apăruseră doar cele suedeze. Dar și filmul european tot film este (chiar dacă bunica nu m-a învățat așa). Din păcate suedezii au cam romanticizat povestea. Nu tu scene de gore ( când își aproape o omoară tac-su) si nici măcar de hardcore (când este violată de tutore). Un fel de low buget hollywoodian. Totuși actorii sunt umani, nu papușele siliconate și foarte machiate, iar limba (suedeză) dă un aer foarte natural acțiunii. Știi din cărți că acțiunea se petrece în Suedia, așa că te aștepti la ceva peisaje, dar parcă nu și la limbă.

Din păcate Lisbeth suedeză e frumușică. Naomi Rapace are o frumusețe naturală, care cam strică ideea filmului. Unei tipe așa gingeșe parcă nu prea-ți vine să o violezi, îi vorbești frumos și apoi îi duci flori, poate o mai și suni a doua zi. Ca să nu mai spun că nici capul nu prea vine să i-l crapi în două. Dar femeia își joacă rolul. E Lisbeth din cartea pentru care făcusem obsesie. Rezervată, tăcută și suspicioasă față de toți cei ce o înconjoară.

Cam aceași poveste este și în cazul celorlalți actori. Oricum eu de Lisbeth m-am îndrăgostit.

Între timp însă au facut și americanii un remake. La The girl with the dragon tattoo m-am chinuit 2 zile să ajung pentru că la cinematograful unde imi place mie să merg nu au fost bilete. Și film de care credeam că o să râd. Doar ce pleașcă putea să facă Hollywoodul din această frumoasă poveste? În plus actorii sunt o frumușică pe care nu prea o văzusem și ultima achiziție 007, Daniel Craig. Totuși filmul este regizat de meticulosul David Fincher (nenea care a făcut Fight Club, Zodiac sau The curios case of Benjimen Button). So... I gave it some credit.

No bene, filmul e genial! Mara Roony (Lisbeth) face un rol extraordiar, agentul 007, Craig ( în film Mikeal Blomkvist) intră în pielea jurnalistului de invastigații foarte bine iar Stallan Skarsgard (Martin) te duce de nas cu fiecare cuvințel. Cât despre coloana sonoră... n-am cuvinte.

Fincher pune accent exact pe punctele importante și le ilustrează fără menajamente. Același lucru cred că a facut cartea să creeze dependență. Violul e viol, înșelatul e înșelat, crima crimă și frigul frig. Ah, și mobila de la Ikea. The girl with the dragon tattoo ( stiu să vorbesc românește, dar traducerea sună ca nuca-n perete) nu ascunde nimic, nici măcar pisica moartă.

E un film cu aproape suedezi, aproape indie. Nu are platouri de filmare glam. Totul pare cât se poate de natural. Până și actorii au un vag accent europen.

În fine, varianta amercană ( de care eram fel convinsă că o să fac mișto) mi-a readus filmul pe care l-am avut și eu când am citit volumul.

Oricum indiferent de variantă, fie ea print, film suedez sau film american Millenium este o poveste care merită urmărită.